Maturitatea lui Bulă

Un mecanism de coping național.

Bulă, tradu în engleză propoziția: “Pisica sare în piscină și se îneacă”

Sigur, dna profesoară: “The cat țop, țop in the pool and no more miau, miau”

Povesteam zilele trecute cu C despre romgleza tot mai des folosită și ne-am dat seama că pentru “românul se descurcă” nu știm o traducere în limba engleză care să exprime cu adevărat ce înseamnă că ne descurcăm.

Iar dacă m-am trezit și eu să vorbesc despre masculinitate în 2025, acum chiar și în 2026, mă iertați. E început de an, creierul încă își caută papucii prin casă și eu sunt genul ăla de bărbat care atunci când nu mai are energie să se dea inteligent, începe să se ia de arhetipuri masculine din bancurile cu Bulă.

Am înțeles că e important subiectul ăsta de masculinitate, dar să-l facem mai amuzant bro că e prea deprimant să fim serioși pe subiect. Așadar....

Pe scurt, Bulă e masculinitatea românească atunci când rămâne fără costumele de gală și fără filtrele de Instagram. E bărbatul în chiloți tetra, absent de prea mult timp la frizer, cu o idee proastă în cap și e atât de amuzant încât te doare burta și după aia te trezești că-ți vine să plângi, că realizezi că e o parte din noi, doar că mai sincer și mai prost, și râdem ca să nu ne doară, râdem pentru că ne recunoaștem.

Bulă e mecanism de coping național. O soluție funcțională, pentru un popor care a făcut istorie cu frica în gât și cu bancul în buzunar. Într-o țară în care bărbatul trebuia să fie tare, dar n-avea voie să fie vulnerabil, bancul cu Bulă a fost terapie de cartier. Terapie cu ha-ha și “ce prost ești, bă! iar dacă te uiți atent, masculinitatea lui Bulă e un manual întreg de psihologie socială, doar că scris în stații de autobuz, în vagoane de tren, în pauze de țigară la job.

Uite cum e Bulă pentru mine: Bulă vrea să fie șmecher, dar e prins între două sisteme. Pe de-o parte, “bărbatul adevărat” care nu cere, nu se scuză, nu se îndoiește, nu se uită în oglindă decât ca să-și aranjeze mândria. Pe de altă parte, realitatea care îl prinde cu pantalonii în vine, metaforic vorbind, și îi arată că nu e nici alfa, nici sigma, nici nimic din meniul ăla de masculinitate de pe TikTok. E doar un om cu frici, cu foame, cu rușine și cu o nevoie disperată de validare,

În bancuri, Bulă e mereu la limită: limită de inteligență, limită de bun-simț, limită de bună creștere. Și fix asta e poanta. Pentru că în cultura noastră, masculinitatea a fost adesea despre limită. Cât de mult poți să împingi lumea până sare? Cât de mult poți să te prefaci că nu te afectează? Cât de mult poți să domini o situație, chiar și când ești complet pe lângă? Bulă e tipul care, când nu știe, improvizează și se descurcă. Improvizația lui e ca un motor de Dacia 1310 iarna: tragi șocul dar cu grijă să nu-l îneci, pornește cu scandal, scoate fum, tremură, dar pleacă.

Profesoara:

- Bulă, conjugă verbul a merge!

- Eu merg... tu mergi... el merge...

- Mai repede!

- Eu fug... tu fugi... el fuge...

Bulă e și victimă, nu doar clovn. În bancuri, el e mereu lovit de autoritate: profesor, polițist, director, doctor, preot, partid. Și el răspunde cum știe: cu șmecherie, cu obraz, cu o replică de doi lei care sună ca o revoluție. Practic, Bulă e protestul nostru low-cost. Nu ieșim în stradă, nu scriem petiții, nu ne băgăm în politică publică, că ne mănâncă nervii și timpul, dar spunem un banc. Am râs, am eliberat presiunea, am supraviețuit încă o zi. Asta a fost economia emoțională a multor generații: să nu-ți permiți luxul să procesezi, deci faci haz și hazul ăsta, deși te salvează pe moment, te și ține în loc.

Dar să nu fim ipocriți: Bulă nu e doar despre sex, misoginie și prostie. Bulă e despre libertate. Libertatea de a spune ce nu ai voie să spui, de a răsturna ierarhii, de a fi imperfect fără să mori de rușine și asta e partea pe care o apăr. Într-o lume în care bărbăția se vinde acum ca produs premium pe coperți de revistă în 3 pași, 5 pași, 10 pași, Bulă e bărbatul care nu are manual, dar are instinct. Nu e evoluat, dar e viu, nu e elegant, dar e autentic, în felul lui murdar. Autenticitatea asta, chiar dacă vine cu miros de transpirație și cu glume proaste, e mai aproape de adevăr decât tot discursul ăla steril de pe internet unde toți suntem fericiți și aici #iambulă pentru că prefer un prieten Bulă autentic, decât 3 prieteni stoici care nu-și dau voie să simtă.

Problema e când luăm Bulă drept ideal. Când „ha-ha” devine scuză să rămâi nesimțit. Când bancul devine permis pentru cruzime, gluma ca insultă și nu ca pansament, se rupe filmul. Pentru că Bulă, dacă ar fi om real, ar avea nevoie de două lucruri pe care nu i le dăm: educație emoțională și un prieten care să-i zică, fără să-l umilească: Bă, ești ok, dar nu mai fă pe durul. Nu ești personajul principal din filmul universului. Nu trebuie să câștigi fiecare scenă.

Învătătoarea îl întreabă pe Bulă:

- Bulă, ce înseamnă să fii generos?

Bulă răspunde:

- Să dai din puținul tău și să lași impresia că ai dat din mult!

Și aici e ironia amară: bancurile cu Bulă ne-au ținut în viață, dar ne-au și antrenat să evităm intimitatea. Ne-au învățat să râdem și să dăm din mână “deh, nu e nimic, sunt bine”, în loc să spunem “auch, mă doare”. Ne-au învățat să fim “masculi” în loc să fim oameni. Și pe mine mă obosește dinamica băieților bravi, Tates wannabes, unde ne prefacem că suntem stâncă, stâlpul familiei, protectorul tuturor când se vede în privire, în freză, în postură că sub haine suntem mai degrabă beton crăpat ce încă se ține, dar se macină.

Bulă la terapie:

— Ce te doare, Bulă?

— Portofelul, dom’ doctor. Restul încerc să neg.