De început de an

gânduri masculine despre masculi

Deschid telefonul a N-a oară, fără nici o intenție clară. Doar să evadez, să fac doar un mindless scroll printre poze, aplicații, feed-uri.

A venit momentul acela din an în care lumea face retrospectiva anului, de parcă viața ar fi un slide deck cu highlights spotify, linkedin, goodreads, trainingpeaks. Dau scroll, poză cu muntele, poză cu un zâmbet larg, selfie în 2, poză cu o masă la restaurant. Arată toate bine, problema e că nu mai știu ce dracu’ am simțit atunci. Știu unde eram, cu cine eram, dar starea, nimic de parcă am fost acolo doar ca să apăs pe buton, nu ca să fiu prezent.

Las telefonul pe masă și mă lovește realizarea aia ușor enervantă: momentele care chiar contează pentru mine nu sunt în poze: Întâlnirea cu părinții după luni de zile petrecute departe de ei n-are nicio dovadă vizuală, dar corpul meu știe exact ce a fost acolo. Sesiunile de coaching cu bărbații, în grup sau individuale, nu sunt nicăieri în galerie, dar senzația aia grea din piept, tăcerile, privirile, pe alea le simt și acum. Invitația fostului meu formator de a-l însoți într-un program nou n-am screenshot-uit-o, dar sentimentul de “bă, contez” încă e viu.

Inevitabil ajung iar la subiectul ăsta pe care îl mestec de luni bune: masculinitatea. Nu ca trend, nu ca dezbatere de talk-show, ci ca viață reală: cum iubesc, cum mă cert, cum cer ajutor sau, mai des, cum nu-l cer, cum mă apropii fără să mă simt expus. Fix aici apare comentatorul ăla mic și al dracu’ din cap de cine sunt eu să vorbesc despre asta, că am crescut într-o cultură unde 3 ani de școală ca gâsca prin apă sunt mai apreciate decât zeci de cărți și experiențe. În zilele bune îi răspund simplu: sunt fix unul dintre oamenii care au nevoie să înțeleagă, iar în zilele mai proaste îi dau dreptate și mă apuc de scroll, că e mai comod.

Când un subiect mă atinge, am observat la mine două reflexe; ori mă apuc să devin “expert”, să par că stăpânesc situația și să nu mai simt nimic, ori tac complet, ca să nu risc să par ridicol. Ambele variante sunt sigure, curate și complet sterile. Așa că încerc o a treia, care nu-mi vine natural deloc: să vorbesc fără să fiu sigur, fără să am concluzia trasă frumos, în fundiță și în așteptarea aplauzelor de la serbarea de final de an.

De aici vine și relația mea complicată cu cuvântul „vulnerabilitate”. În grupurile de bărbați, cuvântul ăsta cade ca o rangă și se încordează toată lumea instant. Sună a dezbrăcat emoțional în public, a rușine, a or să râdă ăștia de mine”, de-aia simt că alte cuvinte merg mai bine: deschidere, așezare, centrare. Spun același lucru, dar fără să apese direct pe frica de ridicol, frica aia veche, din vremuri în care rușinea era mai grea decât moartea.

Stând acolo cu fața in telefon, îmi devine clar că problema nu e că nu trăiesc, ci că vreau să demonstrez că am trăit. Poze, dovezi, postări, confirmări. Între timp, corpul meu știe exact ce a fost real și ce a fost doar decor. Ăla nu minte, nu face retrospectivă, nu editează.

Așa că mesajul meu pentru mine e simplu, chiar dacă nu e ușor: mai puține poze, mai puțină lăbăreală intelectuală, mai puțină nevoie de a părea ceva. Mai mult stat în ce simt, chiar dacă e incomod, chiar dacă nu dă bine. Mai puțin “uite-mă” și mai mult “sunt aici”.

Și, pentru prima dată după mult timp, senzația din corp contează mai mult decât orice poză din telefon.

Un 2026 pe simțite